Veșnicia s-a născut la sat, dar trăiește în fiecare dintre noi.
Ce poate să fie mai frumos decât o casă tradițională românească? Dacă stăm să ne gândim la importanța istorică și culturală, aceste demersuri sunt demne de lăudat și apreciat. Dacă în altă parte se poate, nu este imposibil nici la noi. Arhitectura veche este fără drept de apel o moștenire incontestabilă și casele din lemn, construite în stil tradițional, sunt fără îndoială bucăți din istoria noastră românească.
Starea precară și incertă a satului a satului românesc a început în epoca colectivăzării, industrializării şi urbanizării comuniste. Situația satului românesc de astăzi este percepută acut de oamenii care locuiesc în mediul rural. Odată cu îmbătrânirea satului românesc, scade numărul botezului și al cununiilor, în timp ce crește numărul deceselor, iar oamenii devin tot mai săraci.
Cuvântul “țară” vine de la latinescul “terra” și “Terranus” este țăranul, cultivatorul pământurilor, cel care are cea mai intimă legătură cu solul. La sat, viața este înțeleasă ca timp și binecuvântare pentru locurile în care trăim. Din bătrâni există zicala că trebuie să “sfințim locul” în care tăim pe pământ.
Noi am înțeles toate aceste lucruri. Ultimii ani au fost unii de încercare, de la identificarea construcțiilor cu risc major de distrugere și până la pâmântul în sine, locul în care acestea case au fost amplasate. Cheile Glodului a fost locul potrivit pentru stabilirea hotarului și nu întâmplător a fost ales această regiune, o adevărată cetate naturală a Apusenilor, incredibil de frumoasă și sălbatică, unde milioane de ani apa a săpat un canion adânc în calcarele albe.
Casa Glod este astăzi locul în care poți să retrăiești viața de la țară de acum 200 de ani. Casele în sine, decorul interior și gospodăriile în sine au fost păstrate în cel mai autentic mod. Lemnul provine din perioada anilor 1800 și după câțiva ani de restaurare am reușit să reproducem în totalitate gospodăria tradițional românească.
Să nu uităm faptul că țăranii români au trăit vremuri foarte grele, au luptat în războaiele mondiale între anii 1916-1918 şi 1940-1945, unii dintre ei plătind cu jertfa vieţii lor împlinirea măreţelor idealuri de libertate şi unitate naţională, alţii au suportat cu greu ocupaţia trupelor sovietice (1944), au îndurat foametea anilor 1946-1947, teroarea colectivizării din perioada 1949-1962 şi umilinţa dispreţuirii credinţei şi a tradiţiilor strămoşeşti. Astăzi, în 2018, țăranul român trăiește suferința dezrădăcinării și a înstrăinării prin părăsirea de către tineri a satului. Toate aceste vitregii îndurate în ultimii 100 de ani au avut efecte devastatoare asupra identității naționale și au adus cu sine o serie de transformări negative de ordin demografic, cultural și spiritual.
Viitorul trebuie pregătit cu discernământ critic şi creator, dar şi cu efort stăruitor. Pentru satul românesc singura speranță viabilă este reprezentată de o agricultură viabilă, orientată etico-social și ecologic.